A fost o atmosferă extraordinară aseară la premiera de gală a filmului "Nasty" de la Sala Palatului, iar documentarul este mi-nu-nat. Felicitări echipei de realizatori și, în special, lui Tudor Giurgiu pentru idee, tenacitate și puterea sa de muncă! Filmul trebuie văzut la cinema, dar pentru că mi-a răscolit amintiri doresc să vă împărtășesc câte ceva despre acei ani în care, datorită celor doi campioni, s-a declanșat o adevărată febră a tenisului. Toți copiii din România doreau să joace tenis! Prima finală de Cupa Davis, din 1969, jucată în SUA, cred că a declanșat această mișcare. Atunci i-am văzut la Telejurnal pe cei doi jucători vorbind 2 minute în limba engleză, iar Năstase deja purta plete. În "Cutezătorii", revista pionierilor, săptămânal era publicat un jurnal scris de Ilie și așa aflau copiii despre aventurile lor din India și Egipt, despre greutățile de deplasare pe mapamond fără valută sau despre "rechinii" jucătorilor de tenis din Australia, adică a managerilor, pentru că acolo erau jucători profesioniști. Anii următori a însemnat transmiterea la TVR a unor meciuri de la Wimbledon, Turneul Campionilor de la Paris, iar punctul culminant a fost finala de Cupa Davis din 1972 de la București. Așa au apărut în toată țara terenuri de tenis, fabrica de materiale sportive de la Reghin a început să producă rachete, iar în comerțul socialist s-au adus mingi și teniși albi din China. Țin minte cum am stat lipit de TV o întreagă după-amiază pentru că Țiriac ajunsese la Reghin și se dorea testarea rachetei românești într-un joc demonstrativ, dar o ploaie persistentă a împiedicat acest eveniment. Tot în 1972 a apărut cartea "Ar fi fost prea frumos", îngrijită de Ioan Chirilă, care a avut un tiraj de zile mari.
Pentru că îmi petreceam verile la Târlești, s-a pus problema în cadrul găștii să ne facem un teren de tenis de câmp. Eram cel mai mic, practic mă țineam scai de vlăjganii mai mari cu cinci, șase ani decât mine. Mergeam pe dealuri, la scaldă la Bâsca, se asculta Metronomul lui Cornel Chiriac, dar tenisul devenise o activitate importantă. Învățătorul Păun ne-a pus la dispoziție curtea sa, care era perfectă pentru un teren pe iarbă, gen Wimbledon... Am îngrijit gazonul smulgând buruienile, am trasat terenul folosind nisip pentru linii, totul profesionist, cu dimensiunile luate dintr-o carte. Cineva a adus un fileu și deși inițial am avut niște palete din lemn (roșii pe o parte și albastre pe verso), repede ne-am cumpărat rachete de la Reghin. Am găsit și o fotografie de atunci și îi recunosc în ea, de la stânga la dreapta, pe Emil Mihalcea, Emil Haidău, doi târleșteni cărora le cer scuze că nu-mi aduc aminte numele lor, subsemnatul făcând semnul victoriei și pe vărul meu Cristian. Se vede și o bucată din fileu și e tare păcat că nu apar în fotografie și ceilalți membri ai găștii.
Așa au rămas în memoria mea aceste minunate amintiri legate de tenisul de câmp, pe vremea când toți copiii României doreau să calce pe urmele lui Ilie Năstase și Ion Țiriac!
